Cum sa inramezi un Rembrandt

A trecut ceva timp de cand am avut ocazia sa privesc indeaproape un Rembrandt, dar saptamana trecuta m-am inatlnit cu un tablou al sau – o intalnire complet neasteptata - de fapt,  cateva secunde la care continui sa ma gandesc.

Nu l-am considerat pe Rembrandt vreodata ca pe un artist al carui mesaj estetic il resimt coplesitor, cum resimt de pilda poezia lui Eminescu, sau, ca sa raman in domeniul vizual, pictura lui Monet.

Am privit intotdeauna tablourile lui Rembrandt cu respect si curiozitate, de la distanta la care pojghita glaciala (sau asa mi se parea mie) a picturii lui ma antrena doar intr-un un dialog intelectual mimat si oarecum superficial,  ca o conversatie obligatorie de salon. 

Dar intr-o zi de iarna cu polei am dat, in interiorul unei galerii de arta, peste un tablou de Rembrandt.
 

Portretul unui musician anonim m-a facut sa ma opresc  si sa uit ce trebuia sa uit despre vechiul Rembrandt din mintea mea.

Pictura m-a frapat prin negrul profund, lucitor, al costumului care da aerul de enigma al scenei; gulerul alb, cu pliurile nenumarate, perfect randuite, care par sa continue, intr-o spuma alba, ascensiunea spre privirea personajului care, la randul sau, ne priveste.

Punctul focal al tabloului mi s-a parut a fi sulul de hartie care contine note muzicale – acolo e poate locul spre care privirea se intoarce, si ne face sa ne  intrebam: ce muzica ar putea fi schitata de aici incolo?

O partitura neterminata, la care revenim, cand toate cuvintele s-au sfarsit: o rama pentru secunde de infinit.